Marceluș

– Marceluș, mamă, ești bine?

Am auzit ca prin vis vocea grijulie a mamei și am deschis ochii cu greu, parcă revenind dintr-o transa nedorită pe cealaltă lume.

– Ce s-a întâmplat, mamă? Nu îmi amintesc nimic, am spus eu atingâdu-mi fruntea și nasul pe care le simt de dimensiuni apocaliptice.

– Ufff, ce sperietură am tras, mi-a șoptit mama amar și în ochii ei încercănați și speriați am citit că lucrurile nu erau deloc bune. Marceluș, colegul tău George ți-a dat cu o minge în cap la antrenamentul de baschet. El a zis că a fost o simplă pasă și că nu ai văzut-o din cauza miopiei. Dar ai nasul spart, ți-ai spart și capul când ai leșinat și ai căzut. Ce are, mamă, băiatul ăsta cu tine?

– Cred că se oftică că sunt mai bun ca el la mate și vrea să arate mereu cine e șeful pe terenul de sport, i-am răspuns eu cu glas stins, aducându-mi aminte scena încet, încet. Îmi striveam cu greu lacrimile de furie și umilință ce mi se înghesuiau sub gene.

– Te las să te odihnești, îmi spuse mama, văzând că am întors capul de la ea.

După ce mama a ieșit pe ușa camerei de spital, am inspectat un pic locul. Nu mă simțeam bine, aveam dureri și dintr-o dată, gura mi-era uscată. M-am uitat în jur, dincolo de patul cu așternuturi de un alb aparent imaculat. O sticlă cu apă plată trona pe o măsuță din mijlocul salonului în care mă lăfăiam singur. Dar era mult prea departe de mine, iar eram nu aveam destulă putere să ajung până la ea.

“Ahhh, ce sete mi-e. Și mama a plecat, Ce fac acum, cum ajung la apă? “ m-am gândit eu.

Dintr-o dată, fără somație, m-am trezit cu sticla de apă în pat, lângă mine. Șocul întâmplării m-a făcut conștient pe deplin. Am uitat imediat de durere și am privit siderat sticla cu apă plată, PH 6.5, îmbuteliată într-un izvor fantomă de lângă București ce mi se odihnea în mână.

“Băi, sunt nebun? Ce s-a întâmplat cu mine? Visez, delirez, teleportez? “ Mii de gânduri mi se înghesuiau în tărtăcuța grav avariată de accidentul neglorios de la baschet. “ Ia să verific” mi-am zis eu m-am gândit să mut sticla pe măsuța gri, doar un pic ruginită, de la capătul patului. De acolo o puteam recupera fără probleme. Sticla s-a așezat, cuminte, fără fasoane, pe măsuță.

“Frate, ce mișto, sticla chiar se teleportează, nici nu se vede zburând prin aer. Asta e chiar blană” mi-am spus eu, cu un surâs malefic pe buze.

Mă gândeam ce isprăvi aș fi putut face cu noua mea putere. În acel moment, o asistentă matură, exact pe calapodul femeilor care îmi inspirau poluțiile diurne și nocturne a intrat pe ușă. Avea în mâini o cutie mare de lemn plină de medicamente, plasturi și seringi de toate dimensiunile. Nu aveam nasul chiar atât de paradit încât să nu îi simt parfumul ațâțător de mosc.

– Vă simțiți bine? m-a întrebat ea, cu o voce plată ca apa, profesională. Trebuie să vă iau temperatura.

S-a aplecat mai mult decât era cazul pentru simpla activitate de a-mi pune termometrul sub axilă. Sigur aveam temperatură acum, pentru că sfârcurile zglobii pe care le văzusem spuneau că asistenta mea nu prea purta sutien. 

– 37 cu 7, a anunțat ea, dar eu nu mai eram destul de conștient pentru a realiza gravitatea situației. Nu e foarte bine, O să revin cu un antitermic, spuse ea și se îndepărtă către ușă încet, cu grația unei starlete de cinema a anilor 60.

Cu o ultimă sclipire de luciditate, mi-am adus aminte de noua mea superputere. M-am concentrat un pic în momentul în care asistenta tocmai a ieșit pe ușă. Am auzit un strigat de surpriză de pe hol. Aproape instantaneu, în mâinile mele a apărut o pereche de chiloți fucsia, de dimensiuni paradoxal de mici în comparație cu datele fizice generoase ale asistentei.

M-am speriat un pic de noua mea ispravă și am ascuns trofeul sub pătură. Apoi, obosit, amețit și fericit totodată de multitudinea întâmplărilor ce mă cotropeau, am închis ochii si am ațipit…

Scena meciului următor de baschet a echipei liceului a început să mi se deruleze pe fundal. Era meciul decisiv din Cupa Liceelor. Cu rivalii de la Șincai. Ăia care ne căpăceau mereu. La limită, strâns, dar ne căpăceau.

“Iată-mă, mă văd, sunt gata să intru în joc, trebuie să fiu pe teren, altfel superputerea mea e inutila. Am norocul că un coechipier face a cincea greșeală personală și e eliminat din joc. Numai eu mai pot intra, sunt singurul fraier de pe banca de rezerve. Antrenorul ăsta mă băga foarte rar, deși știu că mama cotizează lunar la el, să mă facă să mă simt jucător. Nu mai contează acum. Intru…Băieții de la Șincai conduc cu 1 punct, și mai sunt 10 secunde de joc. George aruncă la coș de 3 puncte. Mingea zboară în aer. Pare o aruncare bună, cum sunt majoritatea aruncărilor lui.

“Până când o viață amară? “ gândesc eu rapid. Mă concentrez și schimb rapid traiectoria mingii către mine.

Mă trezesc cu mingea în brațe și, de sub coș, înscriu cu ușurință. Măcar atât pot să fac și eu.

“ Esteeee! Urlă de bucurie colegii de echipă. Bravo, Marcele, am câștigat, în sfârșit. Ești tare, frate, nu credeam că poți s-o faci.

George nu e printre cei care mă laudă. El deja era în drum către vestiare, cu vanitatea rănită.
“Ce aiurea” până la urmă e victoria echipei, mă gândesc eu dus pe brațe de coechipieri și de antrenorul care nu își poate șterge încă tona de uimire de pe chip.
E momentul meu de glorie, mă simt în al zecelea cer, plutesc pe un norișor turcoaz. Nu mai merg la duș, dintr-un motiv bine întemeiat, În geanta mea încăpătoare, cadou de la mama, alături de echipamentul meu de joc se află, pur întâmplător și hainele de stradă, dar și echipamentul de joc și chiloții lui George. Mă grăbesc să ies din sală cu un zâmbet sarcastic.

– Hei, v-am adus un Paracetamol Sinus, m-a trezit o voce vag cunoscută.

Era asistenta mea preferată. Am înghițit fără comentarii pastila, am închis ochii si m-am concentrat din nou, cu ochii strâns închiși. În mâna de sub pătură am rămas însă doar cu o pereche de chiloți. Asistenta mea devenea din ce în ce mai interesantă…

Scenă de la Atelierul de Scris…