Așa sunt bărbații!

– Da, Andreea, da, o să iau. Da, iau și andive. Și brânză de capră, desigur. Da, maică-ta doar din aia are voie, nu am cum să uit.

De-abia țin telefonul la ureche. Vorbesc cu greu pentru că o pârdalnică durere de cap nu-mi dă pace. Azi noapte a fost ziua prietenului Dorel și am ținut-o langa până la 5 dimineața. “Cum dracu crede asta că pot fi fresh la ora 9 dimineața și să mă concentrez la cumpărăturile ei?”

– Da, Andreea, da sunt bine, continui gentil discuția. A fost mai lungă întâlnirea de aseară, dar acum beau o cafea tare și o să ajung și la birou. Nu, nu o să întârzii și azi. Nu pot, chiar dacă aș vrea, am filmare. Și da, o să iau și 1 kg de afine de la Auchan, că e la reduceri.

Sunt mahmur și nevastă-mea mă toacă la cap în stilul ei caracteristic. “Așa fârfânatică femeie n-am întâlnit și s-a întâmplat să îmi pice tocmai mie pleașca asta. Eu, care urăsc vorba lungă. Dar o iert, că e femeie de casă. Și ea mă iartă pentru tot, că-i dau bani pentru toate mofturile” gândesc eu și în același timp doza de Red Bull îmi rămâne înghețată în aer.

– Andreea, scuze, Va trebui să închid! Cred că tocmai m-am îndrăgostit!

Terasa de lângă parc e aproape goală la prima oră a dimineții. Soarele timid de început de mai devine dintr-o dată orbitor.

Tipa ce mi-a apărut în față are cam 1.75 fără tocuri și niște craci ce sfidează pe față blugii bleu jandarm mărimea S. Bluza roșie e mulată și ea-și lasă să se ghicească un piept generos, atât de generos… Privește princiar peste ochelarii de soare lila, ochii ei trec alene peste făptura mea comoționată de o așa apariție și se așează la masa de alături. Parfumul ei tare de mosc ajuns la maturitate mă lovește în plex.

“Pfuai, ce șut are asta!’ gândesc eu și instinctele mele de vânător matur se trezesc la viață. Uit brusc de mahmureală. Mă decid repede, nu fac asta prea des. “ La naiba, o să fac asta, nu am mai făcut-o de vreo zece ani.” Îmi iau paharul mare de cafea, mă ridic alene și mă îndrept către masa vecina…

– Buna dimineața, zic, aparent curajos. E liber aici, vă rog? Întrebarea sună extrem de inspirat, mai ales că nu mai e nimeni la cele șapte mese de pe terasa.

Ea se uita la mine și atunci văd că are ochii albaștri. Bruneta cu ochii albaștri, e exact la ce visez de ani de zile. Aceiași ochi scrutează și mesele libere, pe cea de la care tocmai mă ridicasem și se întorc la mine

– Da, e liber, se hotărăște ea, după câteva secunde în care toate glandele mele sudoripare lucraseră din plin.

– Mulțumesc. Dragoș Ionescu mă numesc, spun eu repede pentru că citisem într-o carte că nu e bine să lași momente moarte într-o astfel de conversație

– Miruna Serafim, răspunde ea și îmi întinde o mână ferma, bronzată cu unghii naturale vopsite cu o culoare amețitoare, ceva între magenta și fucsia.

– Îmi pare bine îngaim eu și apoi spun repede: Pot să vă comand o cafea?

– Da, mulțumesc, spune ea imediat și dopamina mea crește la cote de avarie.

“ Ce repede merge treaba, bossulică! “ mă felicit eu și alung repede gândul pentru a nu pierde firul conversației care începuse atât de bine.

– Locuiți în zonă? întreb eu tremurat pentru că parcă nu asta e întrebarea potrivită.

– Da, la doua stații de tramvai, zice ea zâmbind ușor.
– Sper că nu veniți cu tramvaiul, mă reped eu. Adică, o femeie ca dumneavoastră nu ar trebui să meargă cu tramvaiul, încerc eu un compliment nu chiar în topul inspirației.

– Am zis, numele meu e Miruna. Poți să îmi spui așa, Dragos.

Zbang! Se auzi zgomotul maxilarului meu lovind masa de uimire.

“ Woww, Drăgoșele, tipa flirtează cu tine. Fii geană pe ea să n-o scapi din undiță”.

Îmi revin greu din uluială și șoptesc un – “Mulțumesc, Miruna”, anemic. Ospătarul îi aduce cafeaua Mirunei.

– Nu mai vrei și altceva, Miruna? O întreb eu în acel moment.

– Acum sau mai târziu? La ce te referi?

Replica asta plina de subtilitate îmi mai dă un pumn în bărbie și un puseu de învârtoșare în pantaloni.

– Acum, acum, articulez eu cu greutate, uluit de cât de directă e Miruna.

– Da, aș vrea o Cola te rog, spune ea suav, cu un zâmbet ce-i descoperi în treacăt dantura perfectă. Chelnerul pleacă alert și eu mă pregătesc să dau decisiva…

– Ce faci azi? O întreb eu direct pe Miruna privind-o cât pot eu de persuasiv în ochii ăia azurii ca marea.

Ea zâmbi din nou și deschise gura cărnoasă pentru a-mi răspunde. Glasuri de copii se aud din ce în ce mai aproape. Vreo 15-20 de puști se apropie râzând , vorbind și îmbrâncindu-se. Unul dintre ei, cu părul blond vâlvoi și cu ochelari fițoși de cedere se îndreaptă cu pași hotărâți spre noi:

– Săru – mana, domnișoara Miruna! Tati, ce faci aici?

Vlad, fii-miu de 11 ani, mă bate amical pe spate. Mă întorc siderat către el.

– Mă, tu ce cauți aici? Nu ești la școală?

– Ba la școală sunt, râde el și se îndreaptă în fugă spre băncile din parc deja ocupate de forfota gureșă a copiilor.

– Domnule Ionescu, vă știu de la PRO TV, îmi spune Miruna. Nu țineți dumneavoastră în fiecare dimineață emisiunea aia de educație financiară? De-acolo m-am inspirat și eu să fac o lecție azi în parc cu copiii la “Școala Altfel”.O știu bine și pe soția dumneavoastră. Mi-a părut bine, mai vorbim.

Îmi zâmbește, se întoarce pe tocuri și se îndreaptă către parc înconjurată de copii. Eu nu pot zâmbi…

Scenă de la Atelierul de scris ….