Aici este prima mea “operă” scrisă la un atelier de scris marca Daniel Zărnescu. Tema a fost scrierea unei scene care să conțină replicile:

“- Ti-am spus să nu intri niciodată acolo!

– Dar am auzit niște zgomote!

– Asta nu e treaba ta!”

Am făcut toate (aproape) toate greșelile posibile în storytelling. Dar asta e, a fost prima “încercare oficială” și iată ce a ieșit:

Castelana

  Roberta avea 25 de ani, era sprințară, educată, era fiica preotului din satul de lângă castel și citise mult la viața ei. Poveștile despre monștri și mistere din biblioteca tatălui ei o fascinaseră cel mai mult.

   Curioasă din fire, nu putuse rămâne insensibilă la vestea că Antoaneta, castelana din Cherbourg își îngropase și cel de-al doilea soț într-un singur an. Antoaneta era sensibil  trecută de 60 de ani, și era foarte bine conservată, la fel cum era și castelul vechi de mai bine de trei secole.

  “Cum naiba se ține asta așa bine la anii ei? Și de ce toți soții ei au maxim 35 de ani? Și cum de mor așa repede, se ofilesc deodată după nici șase luni după căsătorie? ” 

La asta se gândea Roberta aproape în fiecare seară înainte de culcare, derulând în minte sute de scenarii care mai de care mai fantastice. Cu greu îl convinse pe tatăl ei să îi dea voie să se angajeze slujnică la castel. Avea de rezolvat o șaradă care îi bântuia visele. Recomandările tatălui ei dăduseră roade. Roberta fusese acceptată imediat, era multă argintărie de frecat la castel.

   Câteva zile la rând nu se întâmplase nimic. Apoi, într-o seară, auzise niște zgomote sinistre în camera de la subsol în care castelana îi interzisese să facă curățenie. “Acolo e locul în care trebuie să cercetez” s-a gândit Roberta și a tot așteptat momentul prielnic pentru asta.

   Se pare că acesta venise acum. Roberta alerga cât o țineau picioarele. Terminase mai repede treaba în camerele în care trebuia să facă curățenie. Avea doar o idee în minte, una singură, dar fixă. Trebuia să vadă ce se întâmplă în camera aia misterioasă, trebuia. Urcă treptele somptuoase ale castelului dintr-o suflare. Înainte de a apăsa mânerul uriaș al ușii își trase de câteva ori sufletul. Inima stătea să-i spargă pieptul de exaltare. Avea să afle acum ce se întâmplă acolo.

  Deschisă cu putere, ușa scârțâi exact așa cum te-ai fi așteptat să scârțâie o ușă cu balamalele neunse de generații întregi. Ai fi crezut că servitorii castelului nu își mai făcuseră treaba de ani buni. Coborî cu repeziciune treptele către subsol, aproape alunecând pe mucegaiul rânced ce le năpădise. Ciudat, ușa camerei era întredeschisă… Împinse ușa cu sfială… Trei vase uriașe de sticlă cu un lichid roșu, spumos tronau pe masa masivă de stejar din mijlocul pivniței.

Roberta făcu trei pași către masa uriașă. “Ce-o fi lichidul din vasele astea mari? Oare e…? “. Gândurile Roberei au fost curmate brusc de o voce de stentor:

– Ti-am spus să nu intri niciodată acolo! Era vocea castelanei, ce se furișase în urma Robertei ca un indian apaș în prerie.

– Dar am auzit niște zgomote! de-abia a articulat cuvintele Roberta.  

– Asta nu e treaba ta! a urlat castelana.

Palma grea a Antoanetei, dublată de inelul cu blazonul cu cap de vultur îi spintecă buza Robertei. Adrenalina pricinuită de durere îi înzeci puterile tinerei, care strânse pumnii cu înverșunare și se pregăti să năvălească asupra castelanei. Un firicel de sânge sărat îi exacerbă mânia, i-o duse către paroxism. Roberta se pregăti să lupte, hotărâtă să nu se lase.

Chiar în acel moment, zgomotul pe care Roberta îl auzise și în noaptea trecută, se repetă.  Același geamăt surd se auzi din nou. Bătrânul John, majordomul se ridică greu de lângă masă, cu picioarele moi, nesigure, de vată sprijinindu-se cu greu de spătarul unui scaun de stejar. Ochii îi străluceau în cap ca două făclii cu porție dublă de rășină, iar lațele cândva mândre îi atârnau acum în neorânduială.

– Iar ai dat iama în vin, nenorocitule! Tu te îmbeți ca un porc iar slujitorii lenevesc toată ziua în fânar, tună castelana, exasperată.

– Scuuuzați, madam, am venit doar să îmi iau tainul zilnic! Așa ne-a fost înțelegerea! E singurul mod în care pot supraviețui după ce a murit biata Izabel, nevastă-mea.

Limba bătrânului John se împleticea aproape la fel de mult ca trupu-i mătăhălos.

“ Pfff, nu o să mai fiu curioasă niciodată”, își spuse Roberta, ștergându-și lacrimile și sângele de durere, dar și de furia de a fi lipsită de taina care se dovedise a fi doar un bluff. Chiar crezuse că e sânge în vasele alea și că descoperise misterul. Se pare că soții castelanei chiar muriseră de lingoare, așa cum a spus chiar medicul regelui din Paris care venise să îi trateze…