Tenis captivus

– Băi, Popescu, de câte ori ți-am zis să-i dai pe rever? Pe rever, doar pe rever…

Vocea baritonală a antrenorului îmi zgâria deloc melodios timpanele. Eram, oricum, atât de supărat pe mine încât am fost tentat să îi întorc spatele și să fug, să fug cât mai departe de el, de tenis, de mine…

Racheta din lemn, oricum grea, îmi atârna acum în mână ca o plasă plină cu 10 kile de cartofi. Iar terenul de tenis de la marginea orașului, atât de drag mie, mi se părea acum tern, cenușiu, fără viață. Pierdusem încă un meci nebun, după ce în primul set jucasem magic. Apoi, umflat ca un broscoi de propria-mi vanitate, îmi azvârlisem nonșalant concentrarea în platanii de pe marginea terenului. Nu puteam scăpa nicicum de starea asta de auto-mulțumire care mă potopea ori de câte ori aveam avantaj în meci. Mă credeam mare jucător, deși eram mic, mic, mic. Și apoi, la sfârșit, sufeream ca un câine, ca acum. Nu învățam nimic din greșeli.

Pe Radu, adversarul meu din finală, îl cunoșteam foarte bine. Eram vecini (nu zic și prieteni) și ne antrenam foarte des împreună. Culmea e că la antrenamente îl “căpăceam” mai mereu. În meciurile oficiale, din turnee, alea care contau, era a doua oară când mă bătea într-o lună.

După primul set, pe care-l câștigasem clar, ne-am intersectat la schimbarea terenului.

“Te bat iar” mi-a șoptit printre dinți cu un zâmbet sarcastic. “S-o crezi tu”, i-am răspuns, dar deja mi se împăienjeniseră ochii de furie.

Am vrut să îl termin repede și am început să dau tare în minge, fără niciun pic de control, ca un nebun total lipsit de luciditate. După ce setul al doilea a zburat pe lângă mine ca un vârtej, am scuturat capul și am încercat să îi caut privirea lui Adrian, antrenorul meu.

“ Dă-i pe rever”, tot articula el, dar asta parcă m-a întărâtat și mai mult. Voiam să îl bat pe Radu cu armele lui.

Așa că am încercat să îi tot fac puncte pe forehand, lovitura lui favorită. Asta mi-a fost fatal, am luat doar două ghemuri în setul decisiv. Mi-am scos, cu lacrimi de furie în ochi, tricoul ud, de un alb îndoielnic.

Adrian îmi puse mâna ferm pe umăr. Poate un pic prea ferm…

– Hai, asta e! Treci și fă două ture de teren, spală-te, ia o aspirină și odihnește-te. Am văzut eu bine, sau Radu n-a dat mâna cu tine după joc? Liniștește-te, respiră, bea apă și vorbim mâine despre meci.

“ Nu mai vorbim despre nimic. A fost ultimul meu meci.” mă gândeam, cu ochii încețoșați de furie.

Nu am avut curaj să îi spun asta privindu-l în ochi. De fapt, mi-am spus-o doar mie, roșu de dezamăgirea înfrângerii, dar mai ales de lipsa de fair- play a lui Radu. Știam însă că a doua zi voi reveni pe teren cu toată energia unui copil de 11 ani a cărui viață era tenisul. Știam că mă voi antrena și mai intens, știam că zgura răvășită acum îmi va fi din nou prietenă mâine.

Radu mă bătuse iar, iar lucrurile nu puteau rămâne așa. Și nu au rămas…

Scena 0, Curs Școala de Scris. O amintire dureroasă din copilărie. Așa am scris atunci scena, așa am lăsat-o, ca o mărturie a primelor mele încercări. 🙂