Aproape păcat

– A trecut ceva timp de când nu v-am mai văzut pe toți în biserică!

Vocea părintelui Tatu mă opri chiar când ieșeam din curte. M-am întors către el printr-o răsucire măiastră pe călcâie. Părintele stătea în ușa bisericii, înalt, chipeș, de vârstă mijlocie și mai suplu decât 90% dintre preoții din România.
– Da, a venit și Vlad în vacanță de la facultate din Anglia, se grăbi mama să răspundă. N-a mai fost de mai bine de-un an acasă cu pandemia asta și am zis să venim toți patru azi.

“Câte amănunte aiurea îi dă și mama asta. Mi-a promis că face plăcintă cu rubarbă, altfel nu călcam pe aici. Iar Radu, frate-miu, nici atât, trebuia să fie la meci la ora asta. Noroc că a plouat abitir azi-noapte și meciul echipei sătești s-a suspendat”.

– Am venit cu Radu, părinte, mi-a zis că a pictat Matei pronaosul și m-a făcut curios, am zis eu deloc smerit. Nu știam că se pricepe și la desen, îi cunoșteam doar talentul de cântăreț. Recunosc că am venit mai mult pentru pictură decât pentru slujbă. Sper că Dumnezeu nu și-a dat seama de asta.

– Nu te-ai schimbat deloc, Vlad. Te țin minte de la orele de religie când mă întrebai mereu când ni se arată Dumnezeu, ca să te convingi și tu că există cu adevărat. Sper că ți-am dat destule pilde atunci și ești convins de existența Sa acum.

– Iertați-l, părinte, el e mai rebel un pic, sări mama în apărarea mea.

Deh, mamă de băiat… Mama era îmbujorată de rușine și ne făcu semn să plecăm, să evităm discuțiile. În spatele părintelui, Matei, fostul meu coleg de liceu, slab și cu ochelarii aburiți de răcoare și emoție, își frământa mâinile, stingher și încurcat. Fusesem buni prieteni, dar de când i-o suflasem pe Irina, prima lui iubire rurală, mă cam evita băiatul ăsta. Habar n-am de ce…

– Nu, părinte, nu sunt deloc convins nici acum, i-am aruncat peste umăr preotului.
Barba roșcată, ușor grizonantă a părintelui a tresărit scurt, iar maxilarul i s-a strâns spasmodic. Tatu a făcut un gest a lehamite și s-a întors către biserică murmurând un “ Doamne Ajută!” mai mult rutinat decât evlavios. Împăciuitor și fără vlagă, ca de obicei, tata ne-a luat de după umeri pe mine și pe Radu și ne-am îndepărtat alene de poarta proaspăt vopsită cu ocru a bisericii. Eu am rămas dinadins un pic în urmă. Aveam ceva de vorbit cu Matei, care rămăsese stingher în curtea bisericii:

– Băi, Matei, de când cânți tu în strană cu popa Tatu? Nu ziceai că te duci la Conservator? Nu ziceai că vrei să participi la “Vocea României”? Ai renunțat așa ușor? Sau acum ai trecut pe pictură? l-am întrebat eu cu o ușoară maliție în glas.

– De când te interesează pe tine soarta mea, englezule? Nu mi-ai pus atâtea întrebări în patru ani de liceu și ziceam că suntem prieteni. Părintele a făcut Școala Populară de Artă la Brașov și iau lecții de canto și de teorie muzicală de la el. Mă pregătesc să merg la Conservator la anul. Fac și meditații cu părintele, iar eu îl ajut la slujbele de duminică, punctă el cu emfază.

– Ooo, bravos, succes, i-am urat eu cu profund interes. De Irina ce mai știi?

– E în Olanda, s-a măritat, spuse el repede, cu o grimasă pe chip.

“ Pfff, la naiba, nu mai e nici Irina în zonă, ce naiba fac eu două săptămâni până plec la mare?” Dezamăgit, am alergat să îi prind din urmă pe ai mei. Viața la țară, după ce aterizasem de la Londra, se anunța a fi extrem de fastidioasă.

———————————————————————————————————————-

Înserarea coborî fără somație în satul cochet și neasfaltat aflat la 10 kilometri de Craiova. Venisem de două zile acasă, la țară, și presimțeam că mă voi plictisi de moarte. Stăteam cu Radu în camera lui și încercam să îmi dau seama cum stăm:

– Mă, coaie, aici nu se întâmplă nimic? Tu, în afară de fotbal ce faci? Fuți și tu ceva? Există vreo fată de peste 18 ani în zonă?

– Se vede că ai lipsit mult, frățioare. Toate gagicile sunt la liceu la oraș. Dar cred că am altceva pentru tine, ceva ce te-ar putea interesa, curios cum ești. Am văzut ceva ciudat în biserică în ultimele două săptămâni. Mai stau pe chat cu Ioana după miezul nopții și văd câteodată noaptea târziu lumină. Vine de undeva de sus, parc-ar fi cineva acolo, în clopotniță. Uite, și acum se vede…

Biserica era la 50 de metri de casa noastră. O rază de lumină misterioasă se prelingea din clopotnița bisericii.

– Hai să mergem să vedem ce se întâmplă, am spus eu, lovit de un val de adrenalină.

Ochii lui Radu străluciră scurt.

– Hai! exclamă el, trăgându-și repede un tricou netranspirat pe el

Camera lui Radu avea ieșire în curte. Mama și tata dormeau în corpul vechi de case, în cele bătrânești. Tata construise și o casă nouă, unde spera să rămânem eu și Radu, când ne însurăm. Slabe speranțe… Dar era bine că acum puteam ieși nestingheriți. Am luat o lanternă și am ieșit tiptil din curte, profitând că tata ungea bine porțile.
Era trecut de miezul nopții și nu era nimeni pe uliță. Iluminatul stradal era sublim, dar lipsea cu desăvârșire. Sigur primarul avusese un proiect mai important. Nu, nu despre a rezolva problema cu gazele în sat era vorba…

– Nu aprinde lanterna, să nu fim văzuți, i-am șoptit lui Radu, exaltat de amintirile cărților polițiste. Eram atrași de raza de lumină din clopotniță ca de aventura vieții noastre.

Ne-am obișnuit treptat cu întunericul și am înaintat pe marginea drumului, stârnind mânia jigărită a câtorva potăi din curțile cufundate în beznă. La poarta bisericii ne-am oprit, cu o reținere de înțeles. Ca frate mai mare, mi-am luat inima în dinți și am apăsat ușor mânerul porții. Niciun scârțâit, poarta s-a deschis foarte ușor. Cu pași de jder am străbătut neauziți aleea pietruită de până la ușa bisericii. Am împins mânerul, m-am proptit și cu umărul în ea, dar…surpriză. Ușa era încuiată.

– Mai știu eu o ușă, îmi șopti Radu. Am intrat cu Matei pe acolo când mi-a arătat ce a pictat la intrare.
Am ocolit biserica orbecăind. Deodată, m-am împiedicat de o tufă de trandafiri și am călcat strâmb. Am căzut la pământ cu un icnet surd, înjurând printre dinți de toți Dumnezeii pe care nu îi văzusem. Și de toți dracii.

– Heeei, cum ești? mi-a șoptit Radu

– Să-mi bag p… , mi-a trebuit aventură, i-am răspuns cu o durere acută ce-mi sfredelea glezna. Cred că am cel puțin entorsă, m-am gândit.

Mi-am masat ușor glezna, iar durerea era crâncenă la atingere. Am oftat din rărunchi, m-am ridicat cu greu și i-am zis: “Ia-o tu înainte”. Piciorul mă durea rău, dar adrenalina mă împingea către lumina misterioasă. Am intrat prin ușa laterala, iar înăuntru era o lumină difuză. Mirosea frumos, dar nu a tămâie, ci erau niște miresme ce-mi aduceau mai degrabă aminte de parfumurile de firmă.

Nu puteam călca în piciorul stâng, dar am zis să nu renunț dacă tot ajunsesem până acolo. Ușa de lemn de fag ce dădea către clopotniță era întredeschisă. L-am lăsat pe Radu în față pe scările către clopotniță, pentru că eu de-abia îmi târam piciorul. Bine că erau scări late de piatră, nu înalte. Am reușit să urc, cu chiu cu vai, ajutat de Radu.

Am ajuns în încăperea de sus. Veșmintele bisericești ale preotului Tatu erau presărate peste tot. Erau și pantofii lui acolo. Și mai era încă o pereche, ce-mi păreau cunoscuți. Dincolo de un paravan improvizat se auzeau gemete înfundate. Ne-am apropiat, atrași ca țânțarii de lumină. Părintele Tatu era întins pe o saltea improvizată, iar deasupra lui se unduia grațios…

– Mamă, tu? Am exclamat eu siderat, punându-i mâna la ochi lui Radu, cu un gest împrumutat din filmele românești din anii “80.

Durerea din gleznă mi se mută brusc către inimă…

Atelier de scris cu tema “A trecut ceva timp de când nu v-am mai văzut pe toți în biserică!”