Pe pervaz

– Victor, vino repede, Dariana vrea să se arunce de la etaj. A încuiat ușa biroului și a ieșit pe pervaz. E la fereastra biroului tău acum. Iar biroul tău e închis, tu nu lași cheia niciodată la portar.

La telefon, vocea răgușită a lui Andu mi-a pompat cortizol în fiecare celulă a trupului. Eu, Andu și Dariana suntem colegi. La multinaționala aia din Pipera cu sediul în clădirea cu multe etaje și cu multe geamuri.

Aseară, îi trimisesem un mesaj Darianei, primul după 10 zile de chin și muțenie reciprocă:

“Am luat la pas ce-am simțit în ăştia doi ani cu tine, si am avut imaginea clară a iubirii noastre. Da, îndrăgostiţii au aripi, iar eu am simţit că zbor cu tine. Am crezut că suntem nemuritori, că relația asta nu se va termina vreodată. De ce oare nu ne-am oprit amândoi din zbor, să ne tragem sufletul din fericire şi să devenim lucizi ? Și să ne întrebăm: ” Mă, noi amândoi suntem căsătoriţi cu alţii, ce facem, încotro ne îndreptăm?” Niciunul dintre noi nu a întrebat, am mers în inerția iubirii înainte. Şi acum, trezirea e groaznică, pentru că mi-ai că mă vrei doar pentru tine. Și ai dreptate, te înțeleg. Dacă ştiam cât de adâncă şi neagră e nefericirea, poate că aş fi fugit de fericirea TRĂITĂ cu tine. Te rog să mai fim împreuna. Nu o pot lăsa acum pe Otilia si mai e si fii-miu, Radu, e bolnav. Are nevoie de mine, măcar el.“

Asta îi scrisesem, dar Dariana nu răspunsese nimic. Acum, m-am îmbrăcat în 10 secunde și am zbughit-o pe ușă. Nu mai conta dacă încui ușa sau nu. Am coborât scările în goană și piciorul mi-a alunecat pe ultima treaptă dintre etajul 2 și etajul 1. 

“ Băga-mi-aş, chiar azi s-a găsit asta să spele scările” am gândit repede.  Am simțit o durere groaznică în gleznă și am alergat în continuare șchiopătând către mașina parcată la scara vecină. Am demarat în trombă, cu zeci de pumnale înfipte în piciorul de ambreiaj. Nu mai conta nimic acum. Am trecut de două ori fără eleganță pe roșu și am parcat în fața clădirii într-un drift de care altădată aș fi fost mândru.

Deja era lume adunată în fața companiei, mulți gură – cască filmau cu telefoanele şi cu mâna strașină la ochi. Se auzea în depărtare sirena mașinii poliției. Trebuia să mă grăbesc. Am ajuns, mai mult într-un picior la ușă si am deschis-o cu greu, era imensă.

Nea Vasile, portarul, era livid la fata. El si Andu știau despre mine și Dariana. M-a salutat cu o jumătate de gest și cu un sfert de vorbă. Am ajuns cu greu la lift si am apăsat butonul de etajul 7. Am urcat parcă o veșnicie si când s-au deschis ușile a apărut capul plin de zulufi roșcați al lui Andu.

– Unde e? am întrebat, febril.

-E la fereastra biroului ei acum, am încercat sa vorbesc cu ea, nu a vrut să-mi spună o vorbă, mi-a zis el agitat.

Am mers până la ușa biroului meu, vecin cu al Darianei, mai mult sprijinindu-mă de Andu. Am descuiat și am mers repede către fereastră. Am deschis-o repede și am vrut să ies afară. Mi-am adus aminte că am rău de înălțime.  Pervazul era generos, avea cel puțin 80 de cm, dar la etajul 7…

– Du-te si încearcă să deschizi încet fereastra de la biroul Darianei, dacă zici ca e acolo. Eu încerc să o țin de vorba și poate reușești să o tragi înăuntru i-am zis lui Andu, care stătea după mine ca un cățeluș.

A dat din cap și a plecat. Am respirat adânc, am scos capul pe fereastră si i-am spus Darianei, cât mai calm cu putință:

–  Heeeei, ce faci?  Ţi-am zis aseară că m-ai făcut să zbor. Sper că nu de-asta ai urcat aici, să vezi dacă poți si tu să zbori, am continuat.

Era foarte evident că nu aveam la bază niciun curs de negociere cu sinucigașii. Cuvintele mele răsunaseră ca nuca-n perete, dar nu aveam altele atunci…

–  Stai acolo, dacă faci un singur pas, sar! a urlat ea.

Avea părul răvășit și ochii înroșiți probabil de nesomn și de plâns.

– Te urăsc, mi-a strigat. Te urăsc pentru că ești un mincinos, pentru că m-ai făcut să cred ca iubirea ta este la fel de sinceră ca a mea. Te urăsc nu pentru că nevasta-ta a reușit să mă ”învingă”, ci pentru ca deși ziceai că eu sunt “acasa” ta, mi-ai arătat cu totul altceva. Te urăsc pentru că nu voi mai fi niciodată femeia care aș fi putut să fiu. Te urăsc pentru că nu voi mai putea vedea niciodată cu ochi de îndrăgostită. Te urăsc pentru ușurința cu care ai spus cuvinte de iubire în care am crezut. Te urăsc pentru că m-ai făcut femeie. Te urăsc pentru ca te iubesc și am crezut, în marea mea prostie, că te cunosc și că mă iubești și tu, așa cum mi-ai spus.

Cavalcada asta de cuvinte dure a fost  pentru mine ca o găleata de apă rece aruncată în față. Am înghițit în sec si mi-am făcut  curaj. Am încălecat pervazul și m-am ridicat în piciorul drept. Stângul avea rol de cârjă doar. Noroc că ferestrele erau imense, mult mai înalte decât mine.

– Vin și eu cu tine, dacă te arunci, i-am zis, lipit cu spatele de geam. Azi am aflat că Radu are cancer, am blufat. Vin și eu cu tine, nu vreau să vă pierd pe amândoi iar eu să rămân în viață.

Stăteam lipit de peretele de sticlă, priveam doar către ea şi începeam să mă apropii încet, ajutându-mă puțin și de piciorul stâng.

– Radu, chiar are cancer Radu? m-a privit Dariana cu ochii împăienjeniți.

– Da, azi am aflat, după mii de analize făcute. Așa că am venit să îți spun că ori trăim amândoi cum om trăi, ori ne aruncăm amândoi, acum.

Vorbeam cu o voce cât mai hotărâtă posibil și mă apropiam încet de ea. Am zărit o umbră de îndoială în ochii ei.

– Nu te cred, vrei doar să mă oprești, a strigat ea, mișcându-se către margine.

Vântul îi răvășise jucăuș părul iar ochii ăia negri aruncau flăcări. Am întins mâna către ea:

– Jur că e așa. Am venit să îți spun că te iubesc și că m-am hotărât să fiu cu tine. De tot! i-am spus eu privind-o drept în ochi.

-Și Radu? a întrebat ea încet.

– Da, și Radu! Voi avea grijă și de el și de tine, am spus tare.

Am ajuns lângă ea, rămânând cu spatele lipit de fereastră. I-am căutat mâna, am respirat sacadat lângă ea. Am simțit şi respirația ei, neregulată. Am închis ochii, am tras aer în piept și am încercat să mă liniștesc. Începusem să aud vocile de jos şi sirena mașinii pompierilor. “ Ce târziu a ajuns!” m-am gândit. Mă cuprindea o ușoară amețeală.

– Ce facem acum? am auzit vocea Darianei.

Fereastra din spatele nostru se deschise și apăru fața familiară, grăsulie a lui Andu. Alături de ea, fața și mai dolofană a unui polițist. Am întors capul către Dariana și ne-am înțeles imediat din priviri.Am privit-o intens și i-am șoptit ușor :

– Ține-mă strâns de mână!

Scenă de la un atelier al Școlii de Scris by Daniel Zărnescu.

Tema cerea ca scena să se termine cu replica: “- Ține-mă strâns de mână!”