Naivitate

– Bună seara. Sunt agentul șef Azimioară, Poliția Arad, Biroul Omucideri. Puteți vorbi?

Deschid cu greu ochii care-mi sunt imediat invadați de mii de ace sidefii de lumină. Un cap rubicond, fără păr, împodobit din plin cu o mustață grizonantă își face încet-încet apariția în raza mea vizuală grav avariată.

– Eu sunt ….Ionuț. Ionuț Harpalete, bâigui eu cu greutate sub povara luminii și a stativului cu trei perfuzii dolofane. Unde sunt?

– Sunteți la spitalul din Arad, de trei zile aștept să putem discuta. Ați fost implicat într-un accident de mașină la Nădlac… Aveți lovituri serioase la cap și două coaste rupte. Despre organele interne vă va spune medicul, că eu nu înțeleg prea bine ce scrie pe foaie… Și nu aș dori să fac presupuneri!

Azimioară ăsta vorbește repede și sacadat, iar eu percep cuvintele lui ca pe lovituri nemiloase de ciocan. Un gong trepidant de teatru îmi bate neîncetat în cap, iar eu îmi iau țeasta în palme încercând să-l readuc la tăcere.

“Bine că îmi pot folosi mâinile” gândesc eu terifiat de perspectiva a ceea ce Azimioară nu putuse să citească pe foaie.

– Dar ce s-a întâmplat? Nu îmi mai aduc aminte nimic. Trebuie să mă gândesc un pic.

Închid ochii și încerc să îmi pun amintirile în ordine.

– Sunteți Ionuț Harpalete, șoferul lui Nelu Stoian. Acel Nelu Stoian pe care îl filăm de multă vreme. Și nu doar noi. În ultima săptămână a intrat și poliția maghiară și Interpolul pe fir.

Filaj, Interpol, poliție, aceste cuvinte grele îmi zgârie creierul ca o bucată de șmirghel de rugozitate maximă.

– Da, eu sunt șoferul domnului Nelu Stoian. Îmi amintesc acum. Dar domnul Stoian e un om bun, șoptesc eu, siderat de cele auzite. Are un birou de contabilitate, e un om de treabă. Mi-a dat și primă de Crăciun, completez eu cu voce tot mai stinsă.

– Ce vă amintiți în legătură cu accidentul? aud iar vocea lui Azimioară și îl văd cum își șterge țeasta perfect rasă cu o batistă ce pare albă.

Închid din nou ochii și încerc să îmi amintesc. E o zi de început de ianuarie și o ninsoare turbată cade din cer. Sunt cu domnul Nelu în mașină, care îmi tot cere “ Calc-o, calc-o, trebuie să ajungem repede la graniță” deși acul vitezometrului a depășit 100 km/h, drumul e plin de zăpadă și polei , iar vizibilitatea tinde vertiginos către zero. Văd deodată farurile unui camion care mă orbesc și trag instinctiv de volan către dreapta. Tresar și deschid ochii speriat:

– Ce s-a întâmplat? întreb iar, cu amintirile din nou blocate

– Ați intrat în parapetul unui pod cu peste 100 la oră, răspunde sec Azimioară. Mă mir cum ați scăpat așa ușor.

– Și domnul Nelu? În momentul întrebării, un nou flash mi-a inundat creierul.

Reușisem cumva, amețit și cu sângele șiroind pe fata sa ies din mașină. Merțan, nu jucărie. Dar acum era o jucărie stricată. Domnu” Nelu rămăsese blocat în airbag și centura de siguranță. Am desfăcut cu greu centura și l-am tras afară. Era livid la față dar încă respira. Apoi, eu cred că am leșinat.

– Nu mai era nimeni cu voi în mașină? Pe bancheta din spate a mașinii a fost găsit cadavrul senatorului Trifan. Da, da, Trifan, ăla care a băgat proiectul de lege în parlament cu închisoarea pe viață pentru proxeneți. L-am găsit pe Trifan în mașina voastră împușcat în cap. Iar alături, la câțiva metri de mașină era un pistol cu amortizor, calibrul 5,45 mm, pe care am găsit amprentele tale.

Inima îmi tresare, zvâcnind ca nebuna “ Ce pistol? Ce amprentele? Ce zice omul ăsta? Bătăile de gong se reiau, capul meu e vraiște.

– Ai verificat portbagajul mașinii când ai plecat la drum? se aude din nou vocea lui Azimioară.

– Nu, mi-a zis domnul Nelu că ne grăbim și a verificat el roata de rezervă și cricul. Știa că eu fac mereu asta, sunt foarte grijuliu…

– Mda, domnul Nelu nu e chiar cine crezi tu că este. Si nici nu era așa de rănit cum părea, a dispărut de la locul accidentului. De-atunci îl tot căutăm. Iar situația în care te afli acum, Ionuț, e singurul cadou pe care ti-l poate oferi diavolul, pentru ca i-ai salvat viața.

Au fost ultimele cuvinte pe care le-am mai auzit…

Scenă de la Atelierul de scris…

Tema: folosirea replicii “ăsta e singurul cadou pe care ti-l poate oferi diavolul, pentru ca i-ai salvat viața.”