După război

– Sara bună, Văsălie. L-am salutat cu voce domoală pe omul ce-si făcea de treabă în fața curții.

– Sara bună, mi-a răspuns el, parcă din inerție.

Apoi și-a dat pălăria asudată pe spate, m-a privit și a înțepenit, de parcă văzuse un strigoi:

– Ioane, tu ești? Nu ai murit?

– Nu vezi că nu? i-am răspuns eu scurt.

– Doamne apără și păzește, toți din sat te-am crezut mort, își făcu vecinul Văsălie trei cruci rapide. El cine e? a mai întrebat el, dar nu l-am mai băgat în seamă. Mă grăbeam…

Seara se lăsa blândă peste dealurile ce străjuiau intim casele din chirpici din satul Blandiana. De acolo plecasem la război în aprilie ‘44. Acum, după aproape patru ani, inima îmi bătea asurzitor. Picioarele învelite în moletiere de stofă nemțească îmi erau din ce în ce mai moi. 

Casa părea mai mare decât o lăsasem. M-am apropiat cu greutate de poarta din lemn de salcâm și am împins-o ușor cu umărul. Ileana era în curte, spăla rufe într-o albie mult mai curată decât cea de care mi-aduceam aminte. Când m-a văzut, a înțepenit. Am făcut câțiva pași șovăielnici spre ea, încercând să îmi păstrez cumpătul.

“ Ce mult a îmbătrânit în anii ăștia” am gândit eu fulgerător cu ochii la cearcănele adânci și la părul lung, negru deja înspicat de fire argintii. “La nemți altfel arată femeile de 30 de ani”… mă mai trăsni un gând și apoi am spus cât puteam eu de hotărât:

– Sara bună, Ileană. El e Hans, dar noi îi vom spune Ioan. Are trei ani, am spus eu dintr-o dată sigur pe mine, punându-i băiețelul blond, bucălat și adormit în brațe.

Ileana se uită la mine cu ochii cât farfurioarele din serviciul de ceai ăl bun. Se uita când la copil când la mine, încercând să articuleze câteva cuvinte. A pus copilul cu grijă pe prispă, pe o velință înflorată și s-a întors oftând din rărunchi către mine.

– Tu ești Ioane? Tu ești? Nu ai murit? Au trecut patru ani, Ioane, patru ani lungi și grei. Se uita la mine stând la depărtare de câțiva pași, nevenindu-i să creadă ceea ce vede.

Am înaintat spre ea, am atins-o și ea mi s-a pierdut plângând în brațe. Doar m-a ținut în brațe, nu m-a sărutat. Și nici eu nu am sărutat-o. Trebuia să ne cunoaștem din nou după atâția ani. Ne-am ținut așa în brațe clipe lungi, sfârtecate din ce în ce mai viu de larma de pe uliță. Sigur că Văsălie îi anunțase pe toți oamenii din sat că m-am întors la vatră.

– Cum ai scăpat? El cine e? îmi șopti Ileana cu nasul în cămașa de in cusută de o lucrătoare fruntașă din Berlin.

Am luat-o ușor de mâna dreapta și ne-am așezat pe prispă.

– Am luptat contra nemților, am mers cu valul până în Munții Tatra. Acolo am căzut prizonier și am fost dus în lagăr la Buchenwald. Comandantul lagărului era un adept fanatic al lui Hitler, al eugenismului și al purității rasei ariene.
– Euge …cum? a întrebat Ileana, frământând în mâini o cârpă umedă cu care își mai ștergea din când în când ochii plânși.

– Eugenism, am auzit și eu acolo cuvântul ăsta. E ceva care spune că doar copiii care sunt perfect sănătoși, din rasă pură, merită să trăiască în Germania. Așa, îți spuneam de comandantul lagărului. El m-a văzut mai drept și mai bine făcut și m-a ales pentru experimentul lui…parcă așa îi zice, experiment.

– Aoleu ce cuvinte zici, Ioane. Grăiește mai pe înțelesul meu, a spus Ileana, ușor încurcată de avalanșa de cuvinte noi ce venea către ea.

– Ileana, el nu putea să aibă copii. M-a văzut mai zdravăn și mai sănătos și m-a obligat să îi fac un copil nevestei lui. Altfel mă ucidea, a fost șansa mea de a scăpa cu viață. Era o rușine să nu poată să ducă mai departe rasa de arian în familia lui, care de sute de ani a făcut parte din nobilimea nemțească. Așa a apărut el, spun eu și fac semn către băiețel. S-a născut în aprilie 1945, dar mama lui a murit la naștere.

Parcă simțind că e vorba despre el, Ioan cel mic a deschis ochișorii. L-am legănat ușor de câteva ori și copilașul a adormit imediat la loc.

– Comandantul lagărului a fost ucis și el la atacul americanilor când s-a eliberat, am continuat eu povestirea. În lagăr, eu m-am îmbolnăvit de pneumonie și când m-am înzdrăvenit nu știam ce s-a întâmplat cu Ioan. Știam doar că trăiește, mi-a spus o soră medicala că toți copiii din lagăr au fost duși în spitale din nordul Germaniei. L-am căutat ca un bezmetic timp de 2 ani prin spitalele și orfelinatele din Germania, simțeam că e în viață. Este totuși sânge din sângele meu.

– Cum ai venit cu el până aici? m-a întrebat Ileana, din ce în ce mai stânjenită.

– Suntem pe drum de trei zile, doar eu știu prin ce am trecut. Ne-au ajutat oamenii de treabă pe drum cu pâine și lapte. Am zis că trebuie să mă întorc, mi-era dor de tine, de copii. Ileana, Ioan cel mic o să stea cu noi, am dat eu verdictul final.

– Ioane, dar noi avem patru copii deja, am auzit, ca prin vis, glasul pierit al Ilenei.

– Cum patru? Când am plecat la război aveam doi.

Uimirea mi-a schimonosit imediat fața nebărbierită de săptămâni. Ileana a lăsat imediat spășită capul în jos.

– Ioaneee, am crezut că ai murit, Ioaneeee, s-a căinat ea. Și Văsălie, vecinul s-a tot ținut de capul meu și știi că e greu singură.

Am simțit cum sângele îmi bombardează inima.

– Cu Văsălie, cu ciungul asta? Ileanooo, ce mi-ai făcut Ileanooo…am scrâșnit eu aprig din cele două măsele care-mi rămăseseră.

Am ridicat mâna s-o lovesc, dar m-am oprit repede la gândul că s-a descurcat și ea cum a putut.

– A, de-aia a rămas așa înțepenit la poartă și nu are curaj să intre? Văsălie, ia făte-n ‘coa, nu mai sta ca o mumie la gard. Vino, mă, că asta e casa ta acum… Tu ai făcut șopronul ăsta? Tu ai meșterit albia asta nouă? Bă, dar harnic te-ai mai făcut…

Văsălie stătea la poartă, cu pălăria în mâna bună si cu doi copii agățați de cracii pantalonilor. Erau o fată și un băiat drăgălași, cu mucii atârnând până spre genunchi…

Dintr-o dată, praful uliței s-a ridicat ca o ceață grea sub roțile unei mașini. Copiii de la poartă au fugit imediat în curțile lor și priveau către monstrul de metal Maybach model 39 printre ulucile gardurilor. Un domn înalt, cu părul grizonant, a coborât încet din mașină și a intrat în curte, însoțit de jandarmul din comună.

Am auzit imediat o voce de stentor:

– Ich heisse Hans Schmiedebach ( Sunt Hans Schmiedebach )… Ich bin fuer mein Neffe gekommen… ( Am venit după nepotul meu.)

Scenă de la Atelierul de Scris …

Tema: Un bărbat se întoarce acasă, după război, cu un copil. Care e al lui…