De la ruşi vine …

Trecuseră doar două zile de la recepția de la ambasada Rusiei. Mercedesul S Klasse cu numar de corp diplomatic rula ușor către ieșirea din Bucuresti.

– Dragoș, e departe Mogosoaia Palace? Avem timp ?

 Vocea calda a Ekaterinei m-a desteptat brusc din reverie. Ochii ei profund albastri mă strafulgerau ca două faruri portuare. Iar ceața ușoară ce îi blura usor privirea azurie m-a făcut să înțeleg ce vrea. A acționat discret butonul ce facea ca geamul fumuriu despărțitor dintre noi și șofer să devină ermetic închis.

– Nu, nu e departe, ajungem în 25 de minute, depinde de cum se descurcă in trafic Dan, soferul, am bâiguit eu.

Nu asta voiam să spun de fapt… Ea m-a privit și parcă i-am văzut cuvintele înainte să mi le spună:

–  Te vreau, mi-a șoptit ea, iar eu m-am topit tot, întarindu-mă totodată.

Engleza ei era perfecta, nu ai fi zis că e rusoaica get-beget, născută și școlită la Sankt Petersburg.

– De asta am aranjat deplasarea asta, de asta am cerut sa ma insotesti tu!

Vocea Ekaterinei era ușor răgușită și mâinile ei cu degete albe, lungi, sofisticate îmi cautau cu aviditate mâna. Eram ud tot, chiar tot. S-a aplecat ușor spre mine cu buzele-i carmin cu gust de piersică și m-a cuprins într-un sărut îmbătător. Mai gustasem buzele astea, acum două nopți, după recepție.

“ Ce bine că am fost la locul potrivit, să o ajut să îl ducă pe soțul ei, ambasadorul Rusiei, în apartamentul ce le fusese rezervat’  am gândit eu, ușor amețit.

Ambasadorul Maleev era un rus adevărat de 58 de ani care nu ținea la băutură chiar ca un rus adevărat.

– Așa se întamplă mereu. Vrea sa pară bărbat, dar cade răpus dupa două pahare de vodca” mi-a spus Ekaterina când am ajuns în dormitor.

 Îl intinsesem amandoi pe Maleev pe patul somptuos, matrimonial de la etajul 11 al “Intercontinentalului”. Ekaterina i-a scos pantofii lăcuiti si sacoul diplomatic si l-a învelit grijuliu cu o cuvertură bej de cașmir.

–  Va dormi tun până dimineața, mi-a spus atunci Ekaterina. Tu însă mai rămâi aici, avem treabă, mi-a mai zis, iar rochia ei albă de lame s-a așternut încet, ca într-un dans lasciv, pe podeaua încălzită. Am rămas, ce era să fac. Ordinele rusoaicelor nu se discută…”

 Astfel de gânduri ațățătoare mi s-au perindat prin cap preț de o secundă. Iar apoi am închis ochii, din nou amețit de parfumul buzelor ei. Dintr-o dată, am auzit un pocnet si o mică gaură rotundă a apărut în parbriz.

– Ce se întâmplă? am mai apucat să zic, dar nu a mai avut cine să-mi raspundă.

  Ekaterina, cu pieptul plin de sânge, mi s-a scurs încet în brațe. Am început să urlu ca din gură de sarpe, trezit brusc la realitate. Am întins-o pe Ekaterina pe bancheta din spate, neștiind dacă e moartă sau nu. Stăteam chircit între bancheta din spate si scaunul soferului si am coborât geamul dintre noi.

– Dane, Dane ce se întâmplă?

Am țipat din toți rărunchii, încercând să încropesc un tampon pentru rana Ekaterinei dintr-o bucată din cămașa albă pe care o purtam.

– E unul cu o  motocicletă, trage in noi, l-am auzit pe Dan, iar vocea lui m-a dus parcă într-un film, nu neapărat american, cu băieți buni si băieți răi.

–  Ia-o spre Săbăreni, calc-o, poate ne putem ascundem în padure, î-am strigat eu, cu inima-n gât.

  Priveliștea Ekaterinei, cu o paloare mult prea accentuată pentru un om viu și cu mantoul de zibelina însângerat îmi dădea fiori. Nu îmi puteam face curaj să îi iau pulsul si nici nu cred ca mi-aș fi putut da seama atunci dacă e vie sau nu. Țineam bucata de pânză albă apăsată pe pieptul ei, dar era mai mult un pansament pentru sufletul meu. Să nu zic că nu am făcut nimic…

Un nou zgomot de împușcatură zdrențui parbrizul, mult mai aproape de Dan acum. Dan trase brusc stânga de volan si intră pe drumul către Săbăreni.

–  Când vezi o alee secundara, bagă-te repede pe ea, i-am strigat lui Dan, care părea că iși păstra încă sângele rece și gonea ca apucatul pe șoseaua îngustă de Săbăreni.

“ Eu sunt un biet consilier la guvern, ce dracu au ăștia cu mine? am gândit eu ghemuit cumva sub bancheta din spate. Dar daca tocmai pe mine mă vor? Daca Maleev a aflat de mine si de Ekaterina si acum vrea să se razbune în cel mai pur stil rus? “ Revelația asta mi-a străpuns inima cu un stilet de gheață. Scenariul era foarte plauzibil si broboane reci de sudoare îmi strabăteau acum toată șira spinării.

– Se apropie ăsta, mă bag la stanga, am auzit vocea lui Dan.

Cuvintele lui au rămas atârnate în aer. Am auzit un zgomot surd si am văzut ceva zburând in aer si aterizând pe șoseaua udă. Un impact teribil mi-a tăiat filmul. 

   Nu stiu cât timp a trecut. Nu am putut deschide decât ochiul drept. Cel stâng îmi era acoperit complet de sânge deja închegat. Piciorul drept mă durea îngrozitor, respiram cu greu, mii de ace îmi însoțeau fiecare inspirație. M-am pipăit cu mâna stangă pentru că cea dreapta îmi atârna inertă, strivită de scaun. M-am târât, horcăind, împingându-mă în piciorul stang si în mâna stangă si am reușit, într-un secol parcă, să mă extrag cumva din mașină. Mercedesul se izbise frontal de un stejar de pe drumul pe care voia sa intre Dan.

El era țintuit la volan cu o gaură rotundă în ceafă.

Am privit către șosea.  Abia am distins un trup inert în jurul caruia deja au început sa se agite câțiva oameni. Alți doi au arătat cu degetul și s-au îndreaptat către mine. Nu am auzit niciun zgomot, acum mi-am dat seama că îmi pierdusem auzul. Stomacul mi s-a strâns spasmodic și o doză amara de fiere mi-a venit în gură. Am scuipat, venin si sânge la un loc și am blestemat clipa in care m-am lăsat pradă simțurilor primare!

Un gând delirant a ieșit la suprafață, deasupra tuturor celorlalte… În starea în care eram nu era deloc de mirare:

“Ce bine ca nu a tras în roți motociclistul rus! Nu am schimbat niciodata o roată de mașină, în viața mea. Dar e timpul sa învăț, urgent, dacă vreau sa scap cu viață data viitoare când o să am de-a face cu rușii. Bine, dacă o să am timp să schimb vreo roată… ”

Adevărul e că n-aș fi vrut  să mai am de-a face cu vreun rus. Am început să tremur ca varga și am zâmbeit schimonosit cu buzele hărtănite, atunci când oamenii m-au întrebat ceva, nu știu ce. Le-am arătat cu mâna la urechi și am făcut un gest de neputință…

Ei mi-au dat o pătură și m-au ajutat să mă așez la câțiva pași de mașină. Respiram greu, foarte greu. Pe bancheta din spate, Ekaterina nu mai respira deloc…

Scenă de la Atelierul de Scris – Tema a fost scrierea unei scene care să cuprindă replica:

“Nu am schimbat niciodata o roată de masină, în viața mea.

Dar e timpul să învăț, urgent, dacă vreau să scap cu viață data viitoare… “